|
Compozitor,
violonist si dirijor de frunte, mare pianist si pedagog,
Enescu a fost poate cel mai cuprinzator înzestrat
si cel mai multilateral muzician contemporan. Din multipla
sa activitate, în care s-a afirmat cu egala stralucire,
opera componistica reprezinta latura cea mai esentiala
si, desigur, cea mai trainica a complexei sale personalitati
artistice. Dar si interpretul a fost mare printre cei
mari, fiindca în cântul sau a strabatut
totdeauna suflul creator al artistului, care a fermecat
generatiile de ascultatori, ducându-le spre tarâmurile
luminate ale artei. Prin muzica sa, el a sintetizat
un proces de creatie anterior, iar de alta parte, a
deschis perspectivele dezvoltarii artistice viitoare.
George
Enescu era al optulea copil al parintilor sai, Costache
si Maria Enescu, dar ramasese singurul, fiindca dintre
ceilalti, doi murisera la o vârsta foarte frageda,
iar cinci fusesera secerati de o molima în 1878.
În ascendenta sa, întâlnim talentul
si preocuparilor muzicale: strabunicul, Enea Galin,
era cântaret de strana vestit pentru vocea sa,
bunicul, Gheorghe Enescu, a fost si el preot; tatal
sau, Costache Enescu, desi era si el înzestrat
cu darul cântului, a rupt însa cu traditia
familiei si n-a mai îmbratisat cariera preotiei,
ci a devenit întâi învatator, apoi,
luând în arenda o mosie, agricultor.
Prima
sa amintire muzicala despre care pomeneste, este aceea
a unui taraf de lautari, compus din câteva viori,
un nai, un tambal si un contrabas, si pe care l-a auzit
într-o statiune balneara, la Baltatesti, prin
partile Neamtului. Impresia a fost atât de puternica,
încât copilul, care n-avea decât trei
ani, si-a faurit singur o vioara dintr-o bucata de lemn
pe care a întins o ata, din doua betigase a închipuit
tambalul si astfel a încercat sa imite pe lautarii
care-i aprinsesera imaginatia. O vioara adevarata a
capatat micul muzician mai târziu, dupa ce mai
obtinuse si o alta, pe care, nesatisfacut fiindca avea
numai trei coarde, o aruncase în foc. Enescu reproducea
cu exactitate melodiile cântate de lautarii chemati
la petreceri sau la horele duminicale. Dupa câteva
lectii cu Niculae Chioru, acesta nu mai avu ce sa arate
minunatului copil. Costache Enescu îsi daduse
copilul la profesorul si compozitorul Eduard Caudella,
la Iasi: acesta recunoscu talentul si dadu sfatul, ca
înainte de orice, copilul sa învete notele.
Dupa putine lectii luate cu un inginer, vecin din sat,
copilul citea usor pe portativ si scria micile piese
ce-I erau date spre a fi învatate. De la o vreme,
în casa de la Cracalia aparu si un pian. Având
la îndemâna un instrument cu posibilitati
sonore mai mari decât vioara, micul Enescu o lasa
deoparte si îsi puse în gând sa devina
compozitor.
În
1888, micul Enescu este dus din nou la Iasi, unde cânta
în fata lui Caudella. Cu o viziune sigura a posibilitatilor
imense ale baiatului, dar si cu o justa apreciere a
stadiului de atunci al învatamântului nostru
muzical , Caudella îl sfatuieste pe Costache Enescu
sa-ti trimita copilul sa îmvete muzica la Viena.
La acea data, Viena era marele centru muzical care mai
pastra urmele gloriei de odinioara. Pretutindeni întâlneai
amintirea marii epoci a clasicismului, a vremurilor
lui Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, traind nu numai
în pitorescul strazilor si gradinilor vieneze,
dar prezente în memoria oamenilor, unde trecutul
si traditia erau înca vii si graitoare. Directorul
Conservatorului din Viena, Joseph Hellmesberger-senior,
al carui tata fusese contemporan cu Beethoven, povestea
adesea micului elev din România despre obiceiurile,
desprebfelul de a dirija al marelui compozitor. În
orchestra Conservatorului vienez, unde Enescu, copil,
detinea vioara prima, el a cântat adesea unele
simfonii de Beethoven, dupa stime scrise de mâna,
copiate desigur de muzicieni contemporani cu autorul.
La
11 februarie 1900, la Paris, Enescu da primul sau mare
concert public cu Orchestre Colonne, unde apare ca solist
în Concertul de vioara de Beethoven care îi
aduce consacrarea. De aici înainte, îsi
va „lua vioara la subsuoara si va începe
sa cutreiere”. De aici înainte, natura sa
impetuoasa si independenta, îsi poate lua avântul,
eliberata, în nazuintele ei spre marea arta a
muzicii.
Printre cele mai importante creatii ale sale se numara:
Poema româna, Rapsodiile, Sonata a 3-a pentru
vioara si pian,Trei melodii, Simfonia II si Simfonia
III ,inspirate din tragedia razboiului, Sonata nr. 2
pentru violoncel si pian, Cvartetul de Coarde nr 2,
poemul simfonic Vox Maris, Simfonia de camera s.a.m.d.
(Materialul melodic pentru rapsodii este construit din
cântece preluate din repertoriul lautaresc orasenesc.)
Prin
întreaga sa munca creatoare, Enescu si-a dobândit
un loc de cinste în istoria poporului nostru în
memoria marelui artist-cetatean si vrednic fiu al patriei
sale, guvernul a instituit concursul international de
vioara „George Enescu”, care are loc la
Bucuresti din trei în trei ani. Satul natal al
artistului si Filarmonica de Stat din Bucuresti au primit
numele „George Enescu”, ca un semn al dragostei
si recunostintei poporului pentru marele compozitor;
casa în care s-a nascut a devenit casa memoriala,
iar în Capitala a luat fiinta „Muzeul George
Enescu”. Dar, dincolo de toate aceste, Enescu
se înscrie, alaturi de Eminescu si Caragiale,
de Grigorescu si Andreescu, de Luchian, Sadoveanu si
Arghezi, printre marii fauritori de cultura ai tarii
noastre.
Prin
opera sa, Enescu a pus bazele simfonismului românesc
si a trasat drumurile de dezvoltare a muzicii noastre
nationale, inspirata din viata si creatia artistica
a poporului, din frumusetile peisajului patriei. Generoasa
si nobila, realista prin trasaturile ei, umanista în
spiritul ei, opera lui George Enescu este o înalta
pilda de arta pentru muzicieni si compozitori. Patrunsa
de dragostea pentru creatia si viata poporului, ea este
o lectie pe care toti compozitorii nostri se straduiesc
s-o urmeze în creatia si în toata activitatea
lor pentru raspândirea culturii muzicale în
masele largi populare.
Opera
lui George Enescu îsi împlineste marele
si adevaratul ei destin în zilele noastre, când
mesajul muzicii sale ajunge la milioanele de ascultatori,
care iubesc si lupta pentru viata si cultura umanitatii.
|
